Cum de-a fost posibil ca după două războaie care au devastat Europa în 30 de ani foștii dușmani să se angajeze liber într-un proiect comun care a adus pace și prosperitate în Vest? Ce oameni l-au gândit și pus în funcțiune, ce valori i-au animat?

În seara zilei de 9 mai 1950, la doar cinci ani de la ororile celui de-al doilea război, Robert Schuman, ministru de externe al Franței, a întins o mână adversarilor istorici. Le-a propus germanilor să pună la un loc producția de oțel și cărbune a marilor rivale, Franța și Germania, într-o comunitate economică deschisă și altor state. Ziua Europei, marcată pe 9 mai, celebrează tocmai această surprinzătoare și decisivă „Declarație Schuman”, anunțul solemn al proiectului gândit de Robert Schuman „să facă nu doar de neimaginat vreun război între Franţa şi Germania, ci şi imposibil material”.

Inițiative ca aceasta nu sunt rodul birocrației. Sunt expresia unor valori întrupate, a unor valori nu doar crezute și proclamate, ci și trăite. Creștin fervent, cum, de altfel, erau și germanul Konrad Adenauer și italianul De Gasperi, considerați părinți fondatori ai Uniunii Europene, Robert Schuman are deschis un dosar de beatificare.

O călugăriță care slujea într-un așezământ catolic aflat chiar peste drum de casa lui din Scy-Chazelles, un sat de lângă Metz, l-a cunoscut și l-a îngrijit când a fost bolnav. A depus această mărturie la dosarul de beatificare, din care înțelegem ce valori îl animau pe fostul ministru de externe al Franței:

„Îl cunoșteam bine, căci venea zilnic, dimineața, să se roage în capela noastră înainte ca să plece la Metz. L-am cunoscut mai bine când s-a îmbolnăvit. (…) Când am început să îl îngrijesc, am putut descoperi simplitatea casei sale, bucătăriei sale, acolo unde lua masa de fiecare dată cu menajera. Ne întâlneam adesea în autobuzul de Metz din care coboram la Moulin și de acolo urcam amândoi către sat. (…) Și l-am întrebat odată: « De ce nu vă luați o mașină? » « Nu, mă simt foarte bine în autobuz printre oameni și pot să schimb și două vorbe cu ei ». În autobuz nu lua niciodată loc pe scaun, iar dacă i se oferea un loc, refuza politicos zicând: « nu vă deranjați, mulțumesc frumos ». Era foarte iubit pentru că avea un fel foarte simplu și foarte plăcut de relaționare. Era cineva, un mare om de stat, un ministru… iar asta nu-l împiedica să se oprească să vorbească cu oricine la ieșirea din capelă. (…) Era foarte generos cu noi și ne dădea bani pentru copii; mie mi-a trimis bani chiar și în Africa, pentru leproșii de care am îngrijit după aceea.

L-am întrebat într-o zi: « Vă rugați mult, domnule Schuman? » « Da, mi-a răspus, i-am cerut Sfântului Părinte să intru într-o mânăstire, el mi-a spus că voi putea munci mai mult fiind în lume decât închis [în mânăstire] ». Era un om al lui Dumnezeu. În fiecare zi, înainte de a pleca la Metz, se ruga în capela noastră, iar noi îl vedeam intrând prin spate pentru liturghie. Nu l-am văzut vreodată în picioare sau așezat, ci întotdeauna în genunchi. Și îmi amintesc mai ales felul lui de a se ruga: era pătruns de ceva… cu un chip foarte marcat…. arareori vezi asta la un bărbat. Venea, de asemenea, la adorația Sfântului Sacrament în fiecare primă vineri din lună. Avea breviarul lui și o mare devoțiune mariană, se ruga Rozarul. În timpul bolii, nu vorbea niciodată de suferința lui; pe când îl îngrijeam, la tratamente, vedeam bine că se abandona Domnului. « Vă doare, domnule Schuman », îi ziceam… « Nu… nu », spunea el, fără să se plângă. 

E important ca noi, tinerii, să cunoaștem așa un om: căci felul în care acționează, vorbește, sentimentele sale foarte simple și bune, vocea lui foarte dulce… sunt pline de învățătură pentru clipa în care trebuie să te expui mai mult decât alții și să faci un pas în față. Da, precum Robert Schuman, priviți-i cu atenție pe oameni și ascultați-i.”