Prăbușirea comunismului a început, în iunie 1979, cu strigătul polonezilor ” Îl vrem pe Dumnezeu!”. Sfârșitul comunismului a venit, în decembrie 1989, cu strigătul timișorenilor ”Există Dumnezeu!”
Timișoara părea condamnată în dimineața zilei de 20 decembrie ‘89.
Totul era fără viață în acea dimineață. Orașul fusese rupt de restul României, pus sub asediu și ținut sub teroare de criminali în uniforme și în civil.
Speranța părea să fi plecat în exil dintr-un oraș îngrozit de represiunea sângeroasă din după-amiaza de 17 și din noaptea de 17/18 decembrie. A fost una dintre cele mai mari crime comise de un regim împotriva propriului popor, într-o singură zi, pe timp de pace, în Europa ultimelor decenii.
Și totuși, când totul părea pierdut, deodată, ca printr-o minune, bulevardele Timișoarei s-au umplut cu zeci de mii de oameni, muncitorii care au ieșit din fabricile puse sub lacăt de lacheii regimului. A fost un uriaș fluviu uman, o nemaipomenită forță eliberată și eliberatoare care avea să ne aducă tuturor Libertatea.
Cum de au avut acești oameni simpli și sărmani, muncitorii, curajul extraordinar de a-l înfrunta pe Ceaușescu, cu tot aparatul lui uriaș de represiune? Cum de au ieșit în stradă știind bine că pot fi arestați, torturați, răniți sau chiar uciși ?
Unul dintre răspunsuri este de găsit chiar în gesturile simple și profunde pe care au simțit nevoia să le facă acești oameni, odată porniți pe drumul fără întoarcere al Libertății. În fața maternității Bega, coloana muncitorilor a îngenuncheat și a rostit rugăciunea ”Tatăl nostru”. Apoi le-au strigat celor din maternitate: ”Aveți grijă de copii!”. Câteva zeci de minute mai târziu, în Piața Operei, marea de oameni avea să înalțe spre ceruri aceeași rugăciune – ”Tatăl nostru”. Și tot din aceeași Piață avea să se audă marele strigăt de eliberare și iubire după aproape 45 de ani de ateism comunist: ”Există Dumnezeu!”.
”Există Dumnezeu!” este strigătul care a venit împreună cu cel de ”Libertate!” la Timișoara, acum 30 de ani. Și n-a fost întâmplător. Muncitorii, tinerii și atâția alți oameni simpli au avut forța interioară să-i înfrunte pe zbirii dictaturii comuniste pentru că l-au regăsit pe Dumnezeu așa cum însetatul găsește oaza cu apă în deșert. Au regăsit Speranța, Iubirea și Credința, mai puternice decât orice putere care-și oprimă poporul.
Dumnezeu era alături de ei, de timișoreni, în acele zile din decembrie ‘89.
A fost o vreme de primăvară blândă la Timișoara, în plin decembrie. În noaptea groaznică de 17/18 decembrie a izbucnit, spun multe mărturii, o furtună grozavă, cu fulgere, tunete și ploaie torențială, care a oprit măcelul. Nu este și acesta un semn de la Dumnezeu, semnul mâniei divine față de criminalii care își ucideau compatrioții? Apoi au venit rugăciunea ”Tatăl nostru” și strigătul eliberator ”Există Dumnezeu”, chiar în primele minute ale Libertății. Libertatea fără Dumnezeu nu există, nu este întreagă. Iar muncitorii timișoreni au simțit asta într-un chip extraordinar în acea zi de 20 decembrie.
Ce arc peste timp extraordinar marchează începutul și sfârșitul prăbușirii comunismului! Comunismul a început să cadă în iunie 1979, odată cu istorica vizită a papei Ioan Paul al II-lea în Polonia comunistă. Un milion de polonezi au strigat atunci: ”Îl vrem pe Dumnezeu!”. Sfârșitul comunismului a fost marcat, în decembrie 1989, de strigătul timișorenilor adunați în Piața Operei: ”Există Dumnezeu!”.
Fie ca acest spirit excepțional al Liberății prin regăsirea lui Dumnezeu să ne ajute și ne întărească pe calea către o Românie mai bună, așa cum au dorit-o timișorenii în decembrie ‘89!
